pentru totdeauna

cand usa incet se inchide, cand noaptea se asterne usor si incet peste linistea gandurilor tale, eu stiu ca acolo este refugiul meu. in plina noapte, departe de zgomote si priviri curioase, tu ma arunci acolo unde mereu vreau sa raman, langa inima ta. zilele si noptile ne despart acum, dar timpul e de partea noastra. tu stii asta, iar eu sunt convinsa... si ma atingi numai in vise, si alint numai cand dorm, si ma vei iubi intotdeauna, asa cum te voi iubi si eu...

apus de iubire

apus de vara - cu lacrimi de stele, cu amintiri sterse sau nedorite, cu regretul acelui "prea traziu", cu speranta ca poate tu vei fi Acela, cu priviri pierdute, cu inimi mici si tematoare, cu gandul la ziua de ieri
apus de vara - cu lacrimi de durere, cu sufeltul mistuit de tortura, cu ploapele inchise, lipsit de lumina
inserare timida, asa ca privirea mea cand spune ca s-a teminat, asa ca gandul meu cand spune ca numai pe tine te vede...

minune de primavara

zbor de petale, ceruri senine, rasarituri smulse din carti, zbor de ganduri, cantece de tacere, doruri uitate. verdele a renascut la fel si imaginatia, si viata, si iubirea, si linistea sufletului. si zambetele sunt mai vii, si gandurile mai luminoase, si privirile mai deschise. pasii mai calmi, imbratisarile mai calde, oamenii mai frumosi, golurile sunt pline de flori si verde... iar tu la fel ca un rasarit minunat de primavara

singuratate... de aprilie

mai sunt si clipe cand singuratatea te inconjoara, te ameteste, te inspaimanta... cand simti ca innebunesti. cand vrei sa umpli golul cu orice: cu o voce placuta, cu A SA voce, cu chipul sau, cu atingrea sa. cand nu stii daca trebuie sa razi sau sa plangi, sa crezi, sa iubesti, sa ierti... cand tot ce poti face este sa iei totul de la inceput.
mai sunt, din cand in cand, clipe... cand sensibilitatea florilor te bucura si te intristeaza, cand adierea vantului te incalzeste si te raceste in acelasi timp... cand stii ca zarurile au fost aruncate, ca nu mai poti intoarece timpul ce-a trecut. mai sunt momente cand doar in vise mai poti sa speri, mai sunt si apusuri cand simti ca totul a luat sfarsit. si te mai intrebi: unde sunt oamenii? pe care i-am iubit, pe care i-am ajutat, pe care i-am salvat? unde sunt?
si atunci intelegi ca esti singur...

fragilitate de primavara

si ma mai intreb, asa, uneori. unde duc toate astea? ce gust va avea cafeaua? cum vor fi rasariturile, si apusurile, si celelate ganduri? si mersul... ce culoare va avea? iar visele, vor mai fi ele colorate? iar lacrimile, vor mai avea acelasi gust? atingerile stiu ca sigur nu vor mai fi aceleasi. si nici asteptarea. si nici zambetul. si nici privirea. si nici sufeltul. si nici somnul. si nici speranta nu va mai fi aceeasi.
asta vezi atunci cand inima ta a prins coaja si nu mai sangereaza, atunci cand nu mai doare. cand stii ce ai de facut, cand determinarile au disparut. atunci cand nu stii daca va fi bine sau rau. atunci cand nu stii daca va fi alb sau negru, atunci cand nici nu iti mai pasa. sau vrei sa nu-ti mai pese. cand vantul adie altfel, cand petalele cad in tacere, cand nici pasarile nu mai canta cum catau atunci, cand golul iti da fiori, te sperie, nu te lasa sa gandesti. e fragila clipa cand vezi asta, fragila ca o primavara.

Paler despre Narcis

"Probabil, înainte de a-l condamna pe Narcis, ar trebui să ştim ce a văzut în fântâna în care s-a privit. Graba de a-l acuza nu poate eluda faptul că , evocându-l, ne interesează în realitate ce se întâmplă cu noi. Frumuseţea lui Narcis joacă un rol secundar. Stând deasupra fântânii, el a încetat, de fapt, de mult să se mai iubească. Nu e decât un Sisif suindu-şi muntele în sine însuşi. Apoi fântâna e în acest caz un simplu nume pentru singurătate. Fântâna este muntele său, iar propria imagine stânca sa. Îi va împinge această imagine spre un punct unde speră că se va contopi cu sine, însă acolo iluzia se destramă.
(...)
Dacă aş fi înţelept, ar trebui să port în mine un Minotaur mort, o spaimă învinsă, dar sunt departe de o asemenea biruinţă, sau mi-am dat seama, fără s-o recunosc, că n-o voi obţine niciodată; nu sunt nici atât de viteaz, nici atât de norocos ca Tezeu. Şi am labirintul în inima mea. N-am unde să fug. ….. Trebuie să iau totul de la început. Pentru aceasta am nevoie de curaj, să mă uit în ochii mei oricâtă singurătate a găsi acolo; să spun că exist şi ştiu cât de singur sunt în faţa unor întrebări care îmi amintesc că voi muri; dar vreau să clădesc o piramidă măcar cu sângele meu. Şi atâţia vor spune că am dispreţuit dragostea nimfei Echo, când, de fapt, pe mine mă aştepta această fântână cum îl aştepta pe Oedip sfinxul…"

Octavian Paler - Mitologii subiective

Octavian Paler - Despre demitizare

"Nemaigăsind puterea de a gândi, precum cei vechi, în mituri, lumea modernă s-a apucat să despoaie miturile vechi de aura lor ofilită. Prometeu a fost coborât de pe munte şi transfor­mat, ca la Gide, în fabricant de chibrituri care ţine conferinţe având un vultur pe umăr, iar sfinxul îi face cu ochiul lui Oedip. Să ne indignăm? Ar fi inutil. Pe deasupra, "insolenţa" aceasta nu e lipsită de interes. "Demitizările" au înlăturat multe podoabe false pe care respectul convenţional şi osificat le-a aruncat peste mituri. Şi, nu o dată, în "cadavrele" vechilor mituri a fost resuscitată, prin sensuri noi, o licărire, neaşteptată, de viaţă. Numai că, aşa cum se întâmplă de obicei, moda duce la excese. Au apărut "demitizatori" de meserie care cred că asta-i face "moderni". Primul episcop al Mexicului se lăuda că ar fi ars cu mâna lui câteva mii de cărţi "păgâne". Cei care n-au vrut să vadă şi ceea ce e tragic în bestialitatea zeilor din vechiul Mexic n-au nici scuza că au vrut să fie pe placul lui Dumnezeu."

Octavian Paler / Caminante