Dostoievski despre pedeapsa cu moartea

"Condamnatul, il chema Legros, era un om in puterea vârstei, deştept, îndrăzneţ, voinic. Ei bine, nu ştiu dacă ai să mă crezi, dar in timp ce urca pe eşafod, plângea şi era alb ca varul. De necrezut! E îngrozitor! Cum e cu putinţă ca cineva să plângă de spaimă? Nu mi-aş fi închipuit vreodată că un om, un om in toată firea, la virsta de patruzeci şi cinci de ani, care n-a ştiut ce-i aia lacrimă pană atunci, poate să plângă ca un copil. Ce s-o fi petrecând in sufletul lui în acel minut? Ce groază, ce cutremurare il cuprinde? La ce foloseşte această batjocorire a sufletului?! Porunca doar spune: „Să nu ucizi!" Şi pentru că un om a ucis trebuie să i se ia şi lui viaţa? Nu se cade. A trecut mai bine de o lună de atunci şi nici astăzi nu pot să uit, parcă-mi stă înaintea ochilor. De vreo cinci ori am visat cum s-a petrecut.
Prinţul se insufleţise şi o uşoară roşeaţă ii coloră obrazul palid, deşi vorbea cu acelaşi glas
scăzut. Lacheul era numai urechi şi-l asculta cu atâta interes şi simpatie, de parcă n-ar fi vrut să se smulgă de sub vraja vorbei lui; o fi fost şi el un om cu imaginaţie şi cu o licărire de cuget.
- E bine, cel puţin, că omul nu se chinuieşte prea mult, zise el.
- Ei vezi? reluă prinţul cu înflăcărare. Dumneata ai observat lucrul acesta şi toată lumea e
de aceeaşi părere; tocmai de aceea s-a şi inventat ghilotina. Dar, ştii, mie mi-a trecut atunci şi un
alt gând prin minte: nu cumva, dimpotrivă, e mai rău aşa? O să-ţi pară ciudat, de necrezut, poate, dar, cu puţină imaginaţie, te poate încerca şi o asemenea idee. Gândeşte-te, de pildă, la cele ce se-ntâmplă în caz de tortură: durere, răni, chinuri trupeşti; toate astea îl distrag pe om de la suferinţa morală într-aşa fel, încât, până în clipa morţii, numai rănile il chinuiesc. Dar principala, cea mai groaznică suferinţă nu ţi-o pot pricinui rănile, ci conştiinţa, certitudinea că peste un ceas, apoi peste zece minute, apoi peste o jumătate de minut, peste o clipă, sufletul ţi se va despărţi de trup, că n-ai să mai fii om şi că asta-i absolut sigur; important e că-i absolut sigur. In clipa când ţi-ai vârât capul în scobitură, ţi l-ai aşezat pe butuc şi aştepţi să cadă tăişul, ba ii şi auzi hârşiitul, uite sfertul, fragmentul acela de secundă este cel mai groaznic. Crede-mă, te rog, că nu-i deloc vreo fantezie de-a mea şi că mulţi susţin acelaşi lucru. Sunt atât de încredinţat că este aşa, că am să-ţi spun sincer părerea mea. Pedeapsa cu moartea pentru omor este o pedeapsă de o mie de ori mai grea decât insăşi crima de omor. Omorul pe baza unei sentinţe de condamnare la moarte este infinit mai groaznic decât omorul tâlhăresc. Omul pe care il omoară hoţii noaptea în pădure sau altcumva speră totuşi pană-n ultima clipă că poate scăpa. Au fost cazuri când omul avea beregata tăiată şi tot încerca să fugă ori să implore indurarea. Pe când aici, această ultimă speranţă, care face ca moartea să fie poate de zece ori mai uşor de suportat, iţi este dinainte luată şi fără nici un fel de îndoială, absolut sigur; te afli în faţa unei sentinţe şi toată grozăvia stă în faptul că este absolut sigur că nu vei putea s-o inlături şi să scapi; nu cred să existe un chin mai îngrozitor pe lume decât o asemenea certitudine. Pune un soldat inaintea unui tun într-o bătălie şi trage asupra lui, tot va mai nădăjdui încă: citeşte-i însă aceluiaşi soldat sentinţa prin care este condamnat absolut sigur la moarte şi-l vei vedea pierzându-şi minţile sau izbucnind în plâns. Cine a spus că firea omenească e în stare să suporte aşa ceva fără să înnebunească? Ce rost are o asemenea cruzime, oribilă, monstruoasă şi zadarnică? Poate să fi existat vreodată un om căruia, după ce i s-a citit sentinţa de condamnare la moarte şi a fost lăsat o vreme pradă spaimei, să i se spună pană la urmă: „Du-te, ai fost iertat!" Ei bine, omul acela ar şti poate să ne povestească prin ce a trecut. Hristos însuşi a vorbit de acest înspăimântător supliciu. Nu, nu se cade ca omul să fie chinuit astfel!

[...] Dar să vă povestesc mai bine despre cazul unui alt om, pe care l-am întâlnit
anul trecut. I se intamplase ceva cu totul ciudat... Ciudat mai cu seamă prin faptul că se intamplă
foarte rar. Omul acesta fusese urcat într-o zi, împreună cu alţi condamnaţi, pe eşafod şi i se citise
sentinţa: era condamnat la moarte prin împuşcare pentru crimă politică. Douăzeci de minute după
aceea, i se anunţă graţierea, prin comutarea pedepsei. Dar în intervalul dintre cele două sentinţe,
timp de vreo douăzeci de minute sau cel puţin un sfert de ceas, nefericitul trăise cu neîndoioasă
convingere că peste cateva clipe firul vieţii lui se va curma pentru totdeauna. Il ascultam cu un
nepotolit interes şi eram atat de dornic să-i cunosc impresiile pe care le-a trăit în acele momente,
încât ii ceream mereu noi şi noi amănunte. I se întipărise în minte totul cu o precizie extraordinară şi spunea că niciodată nu va fi in stare să uite nimic din cele trăite in acele momente. La vreo douăzeci de păşi de eşafod, împrejurul căruia stăteau soldaţii şi mulţimea, se inălţau trei stâlpi, pentru că erau mai mulţi condamnaţi; ii duseră pe primii trei la stâlpii aceştia, ii îmbrăcară în veşmantul morţii (nişte cămeşoaie lungi, albe), iar pe ochi li se traseră nişte bonete, tot albe, ca să nu vadă puştile; apoi ii legară de câte un stâlp, iar în faţa fiecăruia se alinia câte un rind de soldaţi.
Cunoscutul meu era al optulea pe lista condamnaţilor şi deci urma să fie executat in seria a treia.
Un preot, cu o cruce în mină, se apropie rand pe rand de fiecare. Asta însemna că nu le rămăseseră decat cinci minute de trăit, atata tot. El spunea că cele cinci minute ii părură de o durată nesfarşită, de o bogăţie imensă; i se părea că în aceste cinci minute are de trăit atâtea vieţi, încât n-avea niciun rost să se gândească de pe acum la clipa cea din urmă şi, ca atare, omul se apucă să-şi facă ultimele dispoziţii; işi împărţi deci timpul în felul următor: două minute pentru a-şi lua rămas-bun de la prieteni, două — ca să se gândească la sine însuşi şi-i mai rămânea un minut ca să arunce cea din urmă privire in jurul său. Işi amintea perfect că făcuse tocmai aceste trei dispoziţii şi exact acest calcul. Se despărţea de viaţă la douăzeci şi şapte de ani, plin de sănătate şi de vigoare. Luându-şi rămas-bun de la prieteni, işi amintea că ii adresase unuia dintre ei o întrebare lipsită de orice importanţă şi că aşteptase cu mult interes răspunsul. Apoi, după ce-şi luă rămas-bun de la prieteni, urmară cele două minute pe care le destinase ca să se gândească la sine însuşi. Ştia dinainte la ce se va gândi: voia anume să-şi închipuie cit se poate mai iute şi mai limpede ce va urma; cum vine asta, că, uite, el acum există, trăieşte, iar peste trei minute va fi cu totul altceva sau poate altcineva — dar cine anume? Şi unde va fi? Pentru toate aceste întrebări, spera să găsească răspuns în răstimpul celor două minute! In apropiere era o biserică şi turla aurită a catedralei strălucea în bătaia razelor unui soare sclipitor. Îşi amintea că nu şi-a putut lua ochii de la această turlă scăldată în raze scânteietoare pe care le răsfrângea; nu se putea desprinde de aceste luciri; i se părea că ele sunt firea cea nouă cu care el, peste trei minute, se va contopi într-un fel oarecare...
Nesiguranţa necunoscutului şi oroarea faţă de acel ceva nou care va fi şi trebuie să survină îndată
erau insuportabile; dar nimic, spunea el, nu i se păruse în acele clipe mai îngrozitor decat gândul
continuu: „Dar dacă ar fi să nu mor? Dacă ar fi să mă întorc la viaţă — ce infinit! Şi mi-ar aparţine in întregime! Aş transforma atunci orice clipită într-un secol, n-aş pierde nici una măcar, aş drămui cu zgârcenie fiecare minut, pentru a nu irosi nimic zadarnic!" Spunea că în cele din urmă gândul acesta ii devenise atât de nesuferit, atât de chinuitor, incit ar fi vrut să fie împuşcat cit mai repede."