Paler despre Narcis

"Probabil, înainte de a-l condamna pe Narcis, ar trebui să ştim ce a văzut în fântâna în care s-a privit. Graba de a-l acuza nu poate eluda faptul că , evocându-l, ne interesează în realitate ce se întâmplă cu noi. Frumuseţea lui Narcis joacă un rol secundar. Stând deasupra fântânii, el a încetat, de fapt, de mult să se mai iubească. Nu e decât un Sisif suindu-şi muntele în sine însuşi. Apoi fântâna e în acest caz un simplu nume pentru singurătate. Fântâna este muntele său, iar propria imagine stânca sa. Îi va împinge această imagine spre un punct unde speră că se va contopi cu sine, însă acolo iluzia se destramă.
(...)
Dacă aş fi înţelept, ar trebui să port în mine un Minotaur mort, o spaimă învinsă, dar sunt departe de o asemenea biruinţă, sau mi-am dat seama, fără s-o recunosc, că n-o voi obţine niciodată; nu sunt nici atât de viteaz, nici atât de norocos ca Tezeu. Şi am labirintul în inima mea. N-am unde să fug. ….. Trebuie să iau totul de la început. Pentru aceasta am nevoie de curaj, să mă uit în ochii mei oricâtă singurătate a găsi acolo; să spun că exist şi ştiu cât de singur sunt în faţa unor întrebări care îmi amintesc că voi muri; dar vreau să clădesc o piramidă măcar cu sângele meu. Şi atâţia vor spune că am dispreţuit dragostea nimfei Echo, când, de fapt, pe mine mă aştepta această fântână cum îl aştepta pe Oedip sfinxul…"

Octavian Paler - Mitologii subiective