Plansul lui Nietzsche -Yrvin Yalom

"Este amărăciunea mai bună, se întrebă Breuer, decît obsesia sau singurătatea? Alungarea lui Lou Salome din mintea lui Nietzsche este doar o parte a tratamentului. Mai trebuie să cauterizez rana adîncă rămasă în locul ei.
— De ce atîta mînie la adresa ta? întrebă el. Ţin minte că ai spus că fiecare avem cîinii noştri sălbatici lătrînd în pivniţă. Cît aş vrea să poţi fi mai bun, mai generos cu condiţia ta umană!
— Iţi aminteşti prima mea deviză de granit — ţi-am recitat-o de multe ori, Josef — „Să devii cel ce eşti"? Asta înseamnă nu numai să te perfecţionezi, ci şi să nu cazi pradă planurilor făcute de alţii pentru tine. Dar chiar şi a cădea în puterea altcuiva e preferabil decît să cazi pradă femeii-automat care nici măcar nu te vede! Asta-i de neiertat. (...)

— Dorinţa mea nu e să înţeleg ce vor femeile. — Tonul lui Nietzsche era fragil şi ascuţit. — Dorinţa mea e să le evit. Femeile corup şi distrug. Poate că ajunge să spun pur şi simplu că nu sînt făcut pentru ele, şi s-o las baltă. Şi, în timp, n-are decît să fie asta pierderea mea. Din cînd în cînd, un bărbat are neVoie de o femeie, aşa cum are nevoie de o mîncare gătită în casă. (...)

Deodată, în fotoliul de lîngă el, Nietzsche îşi scoase ochelarii, îşi îngropa faţa în batistă şi izbucni în plîns.
Breuer fu năucit. Trebuia să spună ceva.
(....) — Friedrich, te rog, hai să încercăm un experiment. Poţi să-ţi imaginezi că lacrimile tale au glas?
Lăsînd jos batista, Nietzsche se uită la el cu ochii înroşiţi, buimăcit.
— Incearcă doar cîteva minute, îl rugă Breuer cu blîndeţe. Dă glas lacrimilor tale. Ce-ar spune ele?
— Mă simt atit de stupid.
— Şi eu m-am simţit stupid încercînd toate acele experimente ciudate pe care mi le sugerai tu. Fă-mi pe plac. încearcă.
Fără să-l privească, Nietzsche începu:
— Dacă una din lacrimile mele ar avea simţuri, ar spune... ar spune... — aici el vorbi într-o şoaptă puter­nică, şuierată — „în sfîrşit liberă! încarcerată atîţia ani! Omul ăsta, omul ăsta uscat nu m-a lăsat niciodată să-mi dau drumul." Asta vrei să spui? întrebă revenind la vocea lui normală.
— Da, e bine, foarte bine. Continuă. Altceva?
— Altceva? Lacrima ar spune — din nou şoapta şuie­rată — „Ce bine e să fii eliberată! Patruzeci de ani într-un bazin cu apă stătută. în sfîrşit, în sfîrşit bătrînul face curăţenie! Oh, cît mi-am dorit să evadez! Dar nici o por­tiţă de ieşire, nimic pînă cînd acest doctor vienez n-a deschis poarta ruginită."

Nota scriitorului: "Friedrich Nietzsche şi Josef Breuer nu s-au întîlnit niciodată. Şi, bineînţeles, psihoterapia nu a fost inventată ca rezultat al întîlnirii lor. Cu toate acestea, prezentarea vieţii personajelor principale se bazează pe fapte, şi componentele principale ale acestui roman — chinurile mentale ale lui Breuer, disperarea lui Nietzsche, Anna O., Lou Salome, relaţia dintre Freud şi Breuer, germenele în faşă al psihoterapiei — toate existau, din punct de vedere istoric, în 1882."


O poveste care iti demonstreaza ca "secretul unei vieţi bune este mai întîi să doreşti ceea ce este necesar, iar apoi să iubeşti ceea ce doreşti". Un roman fascinant care imbina realitatea si fictiunea intr-o poveste care te marcheaza cu sau fara voia ta. Romanul reprezinta o confruntare intre un mare filiosof si unul dintre marii fondatori ai psihanalizei. Preietenia dintre cei doi il va ajuta atat pe pacientul iesit din comun, cat si pe doctorul care avea nevoie de ajutor.